Ziua Tatalui

Pe 19 martie se sarbatoreste in Spania Ziua Tatalui – Día del Padre – si a tuturor celor ce poarta numele de José sau Josefa (José este corespondentul in spaniola a lui Iosif). Ideea s-a nascut in 1948 si a luat amploare in 1953 cand s-a facut o campanie de marketing pentru sarbatorirea tatilor si s-a ales ca zi o sarbatoare religioasa catolica, Sfantul Iosif, tatal lui Isus, ca simbol al capului de familie crestina, umila si muncitoare.

Pe 19 martie este zi libera in Spania si, in functie de ziua saptamanii in care cade aceasta data, spaniolii profita sa faca punte si sa-si ia liber inca o zi (cum e cazul anul acesta) sau, in anii in care sarbatoarea pica “neinspirat” in mijlocul saptamanii, se da o zi libera la sfarsitul sau inceputul saptamanii.

Copiii se duc in vizita la parinti, mananca impreuna, cei mici petrec ziua in principal cu tatii si, in general, este o ocazie pentru inca o minivacanta in care spaniolul tipic pleaca din centrul tarii spre litoral, iar cei de pe litoral petrec sarbatoarea in mijlocul familiilor, la casele “de la tara” sau in natura. Toate magazinele si scolile sunt inchise si aerul de sarbatoare prezent la orice colt de strada.

Pentru cei care inca nu s-au familiarizat cu sarbatorile locale exista inca “pericolul” sa plece ca o floricica spre supermarket ca sa constate ca este singura masina din parcare, singura persoana care a ramas fara paine (sau bere!) din oras. Si iti promiti ca de la anu’ sa iti printezi un calendar cu zilele festive din zona in care locuiesti si sa il lipesti pe frigider.

Am hotarat cu Laurentiu sa nu stam in casa, ci sa profitam de vremea asta ireal de frumoasa si sa mergem pe malul marii (ideea mea, desigur). Evident ca in formularea asta fiecare si-a inchipuit altceva: eu, doua sezloange pe nisip, cu o sampanie rece, cu clipe din alea romantico-minunate petrecute in doi; el, o terasa, departe de nisip, cu lume putina si mancare buna. Asa ca le-am imbinat pe amandoua: am fost si am mancat la un restaurant bun si frumos pe malul marii si apoi ne-am dus intr-o zona in care stiam noi ca plajele sunt mai libere ca sa beneficiem de liniste (daca de nisip nu a reusit sa scape BaLaur – cred ca am zis deja ca nu ii place deloc) si sa stam noi doi.

Ei bine, se pare ca azi foarte multi au avut aceeasi optiune ca noi. Era destul de multa lume pe plaja pe care am ales-o eu. Toti cu copii mici si foarte mici care ii fericeau pe tati sau pe intreaga familie cu prezenta, giumbuslucurile si ideile lor nastrusnice.

Am cautat din ochi o zona “mai retrasa” unde sa ne asezam sezloangele si unde sa incercam sa ne bucuram de “clipe minunate in doi”. Imaginati-va o plaja lata de vreo 100m, lunga de cativa km, cu palcuri de oameni-familii raspandite pe ici pe colo, cu mese, scaune si tot alaiul. Teoretic e loc pentru toata lumea. Nu ne-am dus spre apa; acolo erau zonele cele mai cerute. Ne-am asezat cat mai departe de oameni, mai ales ca eram si cu Rémi care nu are bunul simt necesar de a nu cersi la oricine care pare sa manance cate ceva. Ne-am asezat, am deschis sampania (am adus pahare de cristal, culmea luxului de plaja, zic eu;)) si am inceput sa vorbim: eu fericita si vesela, Laurentiu crispat si nemultumit cum este mereu cand se afla pe nisip. Il suspectez de o copilarie langa o mama care nu i-a dat voie sa se murdareasca sau sa se comporte specific varstei. O alta urmare a acestui fapt este ca tolereaza extrem de greu spre deloc “bucuria” copiilor in jurul lui. Mai ales pe nisip. Si, ca urmare, parca atrage in jurul lui cei mai “simpatici” pitici…

Buuun…. Eu incercam, ca de obicei, sa fac abstractie de mood-ul lui cenusiu, deloc asortat cu vremea. Am inceput sa ii povestesc o chestie foarte pozitiva si frumoasa legata de Andreea. El nu ma urmarea. Era incordat si crispat, cu privirea infipta intr-un grup aflat la vreo 50m de noi caruia ii dadea tarcoale Rémi. Pe principiul “like owner, like dog”, nici Rémi nu este cel mai agreabil catel in sensul ca, atunci cand nu cunoaste sau ii e frica, latra. Latra ca prostul. Iar cei din jur se sperie si se cere o interventie imediata din partea mea. Aceeasi de fiecare data “va rog, nu va speriati, e doar prost, nu musca….e scandalagiu si antisocial” si rasul aferent ca sa le arat ca nu au niciun motiv sa se ingrijoreze.

Ei bine, m-am ridicat de pe sezlong si am alergat spre Rémi care deja latra la cei din grup pe motivul ca mananca fara el, cred. Am ajuns in timp util ca sa le bag recitalul despre care v-am vorbit. I-am pus lesa si l-am tras inapoi spre locul in care stateam noi, cu ideea clara sa il leg, ca sa nu mai avem probleme. In timp ce il taram pe langa familia care se grabea sa ma asigure ca nu e nicio problema, ca si ei au copii si stiu cum e sa nu ii poti controla, tocmai am observat unul din membrii cei mai tineri ai grupului culcat pe nisip si mancand cu pumnul din el. Asa facea si Rémi la cateva luni, deci paralela mi s-a parut deodata inspirata.

Am ajuns inapoi la scaunele noastre. Sotul meu era deja ciufut. Statea pe nisip ceea ce ii strica ziua, Rémi era “nebun” ca de obicei, “de ce am venit noi aici?” tot ca de obicei. M-am decis ca azi sa fac abstractie si sa ii fortez limitele. Asa ca am continuat povestea pe care o incepusem inainte sa fug sa strang catelul-milog de la farfuriile altora. Laurentiu se straduia sa para ca face efort sa se integreze in peisaj. M-am facut ca nu observ nimic si ca totul este minunat si bine.

Am pus sampanie in pahare, am ciocnit, am mimat o veselie aniversara… Nimic. Dar eram hotarata sa nu renunt, sa nu ma las influentata. M-am uitat la cerul senin, la marea perfecta, la pahar….am facut o poza. Totul ar putea fi perfect. “Sa mai incerc!”.

“Hai sa ne jucam un joc” ii zic. “Hai sa ne punem 3 dorinte realizabile pe termen scurt!”. Mie imi plac jocurile astea de “copii tampiti” cum le zice el. Mormaie ursuz si-mi zice ca el deja stie: “Sa plecam acasa” si “sa nu mai vina la plaja anul asta”. O incantare de om, sincer. 🙂 Ii amintesc razand ca mai are una. Imi spune cu aceeasi “veselie” ca “nici la anu'”. Eu ma ambitionez sa ignor morocanoseala lui si trag aer in piept sa spun numai trei dintre dorintele pe care le-as avea in urmatoarea perioada. Si ce interesante erau… Insa nu apuc sa emit prima idee ca, de undeva, apare o minge care nimereste fix in paharul pe care il avea Laurentiu in mana. Paharul e bun. Rezista. Nu se sparge, dar ii cade din mana si se umple “iremediabil” de nisip. In acelasi timp, Rémi care vede mingea si care era legat de sezlongul lui Laurentiu, tasneste sa o prinda, smuceste fotoliul si il tranteste pe Laurentiu peste pahar, cu fata in nisip. In doar 10 milisecunde tafna si proasta dispozitie in care se balacea al meu se transforma in furtuna. Zvarcolirea care a urmat m-a facut sa ma intreb daca vrea sa sape spre centrul pamantului sau doar incearca sa gaseasca o metoda sa redevina biped.

Mingea, fabricantul ei, cel care a inventat conceptul, toti cei care au cumparat vreodata o minge si familiile lor au fost tarati in cele mai mocirloase circumstante. Rémi, rasa canina, in general patrupezii care traiesc pe langa oameni, scopul existentei tuturor a fost pus imediat la indoiala. Zoofilia era tulburarea de care incepeai sa-mi banuiesti sotul avand in vedere discursul ce razbatea de sub sezlong. Am izbucnit intr-un ras isteric in ciuda faptului ca al meu arunca spume aproape materiale in jurul lui. Am pus paharul meu pe nisip ca sa ii dau o mana de ajutor sa se adune de sub scaunul pe care Rémi l-ar fi tarat dupa el pe plaja, alergand dupa minge, daca nu s-ar fi infasurat cu lesa si in jurul piciorului lui Laurentiu facandu-i acestuia imposibila ridicarea.

Stan si Bran si Charlie Chaplin mixat cu Mr Bean, cam asa mi se parea scena. Am meu se zbatea in nisip injurand si vociferand, Rémi tragea si latra frustrat de faptul ca nu poate ajunge la mingea care se rostogolise mai departe, eu radeam si nu reuseam sa descurc lesa incolacita pe piciorul lui Laurentiu. Pe acest fundal apare copilutul care daduse sutul de mai devreme si incepe sa planga tanguitor ca nu stie unde ii este mingea: “Dónde está mi pelotaaaaaaa?..”

Copilul a fost scanteia care l-a redus pe Laurentiu la tacere. Nu de duiosie sau ceva similar, ci pentru ca nu credea ca mai poate adauga ceva scenei. A reusit in liniste sa-si descurce piciorul din lesa lui Rémi, sa ridice scaunul, sa se scuture si sa se aseze si, cu o fata care ti-ar folosi mult la funeraliile nationale, mi-a zis: “Azi, de ziua tatalui, ma bucur enorm ca nu mai avem copii mici”.

Nu reuseam sa ma opresc din ras. Rasul ala nervos care are loc, parca, impotriva a ce simti si vrei tu. Radeam in hohote. Rémi si Laurentiu se uitau contrariati la mine. Copilul isi recuperase mingea si fugea spre familia lui. Mie mi se contractau toti muschii in spasmele create de hohotele astea tembele. O singura data am mai patit asa ceva, la Ateneu. Stiu sa imi aleg momentele si locurile cele mai bune, e clar. Au inceput sa imi curga lacrimi pe obraji. Incet-incet a trecut si Laurentiu de la indignare, la suparare si, apoi, fortat de situatie, la zambet. Zambea si ii era ciuda ca o face. Dar eu radeam isteric. Nu puteam sa ma opresc. Nu puteam sa imi smulg de pe retina imaginea cu el trantit in nisip, cu sezlongul rasturnat peste el, cu Rémi agatat de piciorul lui latrand si tragand.

Cei din grupul dinspre care a venit mingea, au inceput si ei sa rada auzindu-ma pe mine. In 2 minute radeam toti. Nu a mai avut alta varianta Laurentiu si s-a predat: a inceput si el sa rada de-a binelea. Spaniolii au venit si ne-au adus prajituri ca sa se scuze. A fost momentul in care Rémi iarasi s-a napustit latrand, dar nu mai interesa pe nimeni aspectul asta…

Pana la urma, am avut o dupa-amiaza vesela, pe plaja, pe nisip. Am baut sampanie direct din sticla. Am ras si am povestit o gramada. Pana la urma a fost frumos…

Ca si in viata, sunt lucruri sau relatii care incep greu, urat sau complicat, dar ajung sa devina cele mai reusite intr-un final. Sa nu ne speriem de inceputuri dificile! Chiar si cei care urasc nisipul ajung sa il placa in contextul potrivit 😉. Daca va doriti ceva cu adevarat, va propun sa incercati atitudinea mea de azi: nu renuntati! Nu renuntati la ce iubiti sau visati doar pentru ca, la inceput, pare greu sau complicat. Se va intampla ceva ce va transforma totul in ceea ce v-ati dorit.

Feliz Día del Padre!