AVE

Unul dintre lucrurile pretioase pe care le am este libertatea. Libertatea de a fi ceea ce simt si de a face ceea ce vreau. Ma bucur de libertatea asta dintotdeauna cu respect si apreciere pentru cei care mi-o fac posibila. Am avut sansa de a-l intalni pe Laurentiu care apreciaza aceleasi lucruri, ca urmare ne oferim unul altuia “darul” asta. Urmare a acestui fapt, “imi fac de cap” dupa pofta inimii, cum s-ar zice: din cand in cand, imi iau o zi-doua pentru mine, pentru sufletul meu. Eu cu mine. Am facut asta si in Romania si mi se pare in continuare un lux de care ma bucur mult. Ultima oara am fost la Madrid. De cand ne-am mutat aici a devenit una dintre destinatiile mele preferate. Nu am fost niciodata in capitala spaniola pana sa ne fi mutat aici. Dar de cand am venit am fost de cel putin 15 ori. Este un oras foarte frumos. Foarte frumos. Este mare, dar relaxat. Este curat, ingrijit, cu extrem de multe zone atractive, cu restaurante bune, cu magazine de colindat, cu multe locuri de vizitat, cu tot-tot ce ai nevoie pentru a te bucura. Nu are absolut nicio legatura cu capitala pe care o cunosc cel mai bine, Bucurestiul.

Sa revin. M-am trezit aproape ca minerul pentru ca trenul pleca in creierii diminetii din Alicante, deci aveam nevoie de vreo ora inainte. In Spania se lumineaza mai tarziu decat in Romania (stiu, este un truism, dar mi s-a parut ca va creez mai clar imaginea) deci era noapte profunda in momentele despre care va povestesc. In fine, cand a sunat ceasul am pus la indoiala bucuria data de principiile astea ale libertatii in cuplu si manifestarile lor, in sensul ca mi-as fi dorit mai mult sa ma intorc pe partea cealalta decat sa plec. Noroc ca, in afara de placere, aveam si ceva de facut acolo, asa ca am reusit sa ma inving si de data asta: la 7h20 eram in gara.

Gara din Alicante? Curat, civilizat, muzica de ambient, personal amabil, trenuri fara intarziere… Trenul cu care merg la Madrid de fiecare data este un tren de mare viteza. Reteaua de cai ferate se numeste AVE (Alta Velocidad Espanola) si a fost lansata in 1992 cu primele trenuri intre Madrid si Sevilla. Viteza de croaziera este de cam 300km/ora. Evident ca daca nu ar scrie pe ecrane, nu ti-ai da seama; atat de lin circula. Ador sa merg cu trenul. Cand vom castiga la Loto (ca mosteniri nu am de unde sa astept) o sa plecam (si) intr-o calatorie lunga prin lume cu trenul gen “Orient Express” (am uitat cum se numeste). In fine, am ajuns la locul meu, mi-am scos laptopul, castile si m-am pregatit pentru doua ore de calatorie placuta. Lumea este civilizata, nu e zgomot, nu vorbeste nimeni tare, nu mananca nimeni seminte.

Vagonul este plin si imi place la nebunie sa ma uit la oameni si sa imi imaginez ce povesti poarta fiecare. In fata mea s-a asezat o familie de spanioli in jur de 70 de ani. El, grijuliu, o invita pe ea sa se aseze la geam si se ocupa de bagaje si de haine. Ii da tableta si o intreaba daca sta bine. Ea se uita cu drag la el. Ce poate fi mai frumos decat sa ramai conectat asa dupa o viata impreuna cu bune si cu grele?! Isi arata unul altuia chestii pe telefoane si zambesc complice. Langa mine sta un tip mai mult decat ordonat, cred. Dupa ce si-a asezat geamantanul in compartimentul pentru bagaje “la dunga”, a scos din rucsac, meticulos, doua telefoane pe care le-a asezat perfect paralel pe marginea masutei, in partea de jos, un pachet de servetele umede pe care l-a asezat diametral opus pe aceeasi masuta, dupa ce, bineinteles ca a sters-o si dezinfectat-o, si o carte pe care a asezat-o central, centrat. Cat de curand se apuca de citit ascultand muzica :). Imi aminteste usor de Mr Bean.

Pe partea cealalta a coridorului, o familie cu doi copii micuti, vreo 7-8 ani. Copii educati care au vorbit tot drumul numai in soapta cand au avut chestii de intrebat; in rest au citit si s-au jucat pe tablete in liniste. Parintii nu au vorbit aproape deloc intre ei. Singurele interactiuni au fost legate de copii. Poate sunt doar obositi sau poate nu au nimic sa isi spuna azi. Altfel, ar fi foarte trist.

Pe o bancheta mai in fata sta un cuplu format din doi tineri: ea, cam 25 de ani, frumoasa si vesela, foarte atenta la baiatul de langa ea care cred sa aiba cam aceeasi varsta. Il atinge, il mangaie pe mana, se lipeste de el in timp ce il soarbe din priviri si ii vorbeste. El se uita la ea ca la cel mai frumos lucru din lume; ea e guresa, efervescenta, vibranta. Ii povesteste despre o carte in care a gasit o idee care o fascineaza, vorbeste mult, e pasionata (o simt si pasionala). El o asculta atent, cucerit de ea. Imi dau lacrimile. Ce poate fi mai frumos ca iubirea? Iubirea la varsta asta este unul din lucrurile perfecte pe care unii le pot trai in viata. De fapt, iubirea la orice varsta. Sa fie iubire, sa fie reciproca si sa fie inteleasa! Cei doi mi-au amintit de niste prieteni din vremea facultatii (tanara seamana putin cu prietena mea, poate de aia). El o iubea nebuneste, dar fara sa o inteleaga; prietena mea il iubea fara sa isi dea seama ca il va iubi mereu si il va cauta de atunci in toate relatiile ei. S-au despartit pentru ca ea isi dorea ceva ce el nu ii putea oferi atunci. S-au reintalnit dupa multi ani si au regretat timpul pe care l-au pierdut aiurea. Parca imi vine sa ma duc la copiii astia sa le spun sa nu faca lucruri pe care sa le regrete toata viata.

Renunt, insa, la timp la rolul de salvator sau protector al unui cuplu despre care doar imi imaginez chestii pentru ca imi cade privirea pe un tip care statea cu ochii pe monitorul din compartiment si isi nota, din cand in cand, ceva intr-un carnetel. Mi s-a parut atat de bizar incat am incercat sa inteleg ce face. Parea ca se distreaza facand asta. Cand ne-am oprit in Albacete (orasul in care trenul a facut statie) a lasat caietul deoparte si s-a ridicat sa isi ia o cafea (vagonul restaurant era imediat langa vagonul nostru, deci erau maxim 7 metri pana la bar). M-am dus dupa el si m-am bagat in seama; l-am rugat sa nu se supere, dar as vrea sa stiu ce noteaza in caiet. Mi-a spus foarte amabil si bucuros de conversatie ca noteaza toate vitezele trenului pentru ca vrea sa stie exact cu ce medie a mers. M-am uitat perplexa la el. L-am intrebat cati ani are si cu ce se ocupa. Rafa (il cheama Rafael) are 57 de ani, este postas si acum merge la Madrid sa se intalneasca cu niste rude cu ocazia unei aniversari in familie. L-am intrebat daca la scoala a fost “mai mult pe uman sau pe real”. Trebuia sa il intreb, mai intai, daca a fost mai mult la scoala decat la fotbal (stiu, sunt rautacioasa). I-am povestit despre o formula matematica care il scuteste de stresul de a nota toate vitezele. Cum sunt 490km pana la Madrid pe calea ferata si cum noi facem 2 ore si 33 de minute poate afla doar cu o simpla impartire ceea ce ar putea afla stand concentrat toata calatoria. S-a uitat cu o admiratie netarmurita la mine. M-a intrebat daca sunt profesoara de matematica; l-am asigurat ca nici de matematica, nici de fizica si ca sunt, mai degraba, in relatii foarte reci cu aceste materii. Nu stiu daca m-a crezut; s-a uitat daca am verigheta ca sa stie daca merita sa incerce sa aiba aproape o sursa de intelepciune si infinite cunostinte asa cum ii paream eu atunci. Parca-l vad ca s-a gandit cu invidie la Laurentiu…😂😂

M-am intors la locul meu. Zambesc. Se intampla lucruri ciudate: am ajuns eu sa sugerez formule matematice?! Wtf?! Cine ma cunoaste stie cam cum suna asta. Nu intru in detalii, va dezvalui doar ca la fizica, in liceu, lucram intens la pavoazarea laboratorului cu speranta ca imi va aduce o nota care sa le compeseze pe cele obtinute “pe bune”. Daca reusesc cumva sa gasesc si ceva legat de IT (unde pafarismul meu este deplin) care sa fie apreciat, am sanse ca self-esteem-ul meu sa explodeze. Excursia mea la Madrid incepe sub auspicii excelente. Imi propun sa ma premiez la prima terasa, imediat cum ajung.

Imi pun castile si ma las purtata de muzica, de visuri, de amintiri, de lucruri frumoase. Ma uit pe geam. Imi fac planul pentru ziua de azi. Abia astept sa ajung. La marginea Madridului trenul intra in subteran. Ultimele 15 minute ale calatoriei se fac cu viteza mica. Cred ca il zapaceste total pe postas acest fapt. Zambesc la gandul asta. Lumea se pregateste de coborare. Vecinul meu isi strange, tot in ordine, lucrurile de pe masuta si le baga in rucsac. Sterge fiecare telefon in parte, scutura cartea si isi netezeste pantalonii dupa fiecare miscare. Batraneii din fata mea stau sprijiniti unul de altul in liniste. El o tine de mana si o mangaie usor. Familia tacuta asteapta tot in tacere momentul opririi trenului. Gata, toata lumea se indreapta spre iesiri.

Chiar la usa m-am intersectat din nou cu Rafa care m-a salutat luandu-si la revedere si mi-a soptit complice “Am vrut, de fapt, sa verific. Nu ne putem baza pe tot ce ni se spune. Am putea fi pacaliti”. Mi-a zambit cu atitudinea celui care a vazut multe, stie multe si este prevazator. I-am zambit si eu si i-am spus sa ramana vigilent.

Viata poate fi ca o calatorie cu trenul: nu stii ce vei intalni pe parcurs. Ce stii este ca trebuie sa ai incredere in mecanic ca vei ajunge la destinatie si ca de tine depinde doar cum va fi calatoria. Alege sa te bucuri de ea! Alege sa faci din orice intamplare un prilej de bucurie, de invatare sau de contemplare! Si nu te lua prea tare in serios! La destinatie ajungem sigur toti.