Ce-am mai facut cat am lipsit

Uff… nu am mai apucat sa scriu pe blog, desi mi s-au bulucit in minte, de-a lungul absentei mele, o gramada de intamplari pe care nu am apucat sa le povestesc inca. Se pare ca m-am cam integrat in “peisajul” de aici. Si asta nu e neaparat numai de bine. Am inceput sa ma obisnuiesc cu palmierii si portocalii care sunt peste tot, mi se pare deja normala vremea asta prietenoasa, au inceput sa ma enerveze anumite atribute ale poporului spaniol din zona in care traim, am uitat total cum este sa parcurgi cu masina 3km intr-o ora si ceva, m-am dezobisnuit sa aud claxoane, mi se pare de un firesc evident sa pot merge zeci de km cu bicicleta pe piste speciale, imi vine natural sa reciclez deseurile si am senzatia ca, de cand ma stiu, am parcat masina in subsolul blocului. Obisnuinta cu binele mi-a luat o parte din bucuria cu care traiam fiecare zi si trebuie sa fac un efort pentru a ramane constienta, agatata in prezent, straduindu-ma sa privesc fiecare clipa ca pe un miracol, ca pe un cadou.

Partea buna este ca nu mai am senzatia de nesiguranta si incertitudine de la inceputuri pe care o simteam pana si in cele mai neinsemnate si nebanuite chestii. De pilda, m-am ingrijorat la un moment dat cand am vazut ca nu gaseam marar verde, proaspat, in supermaketuri. A urmat apoi esenta de rom si macul. Mi se parea ca, datorita acestor “lipsuri”, viata noastra nu va mai putea fi la fel aici… Mi se parea ca tot meniul familiei se sprijinea pe aceste componente… Pe masura ce timpul a trecut si eu mi-am marit aria in care ma indepartam de casa, am descoperit si alte super si hipermarketuri, precum si magazine naturiste (sunt o gramada) si am gasit si ceea ce nici nu stiam ca exista, daramite marar, mac si esenta de rom…

Dupa lunile de inceput, cand foloseam GPS oriunde ma duceam, chiar daca mai fusesem de cateva ori in acelasi loc, iar cand ma intorceam acasa aveam, de fiecare data, emotii pentru ca nu recunosteam locul, acum conduc “cu gandurile in alta parte” sau “pe pilot automat” si pot sa “vad” orice loc din oras dupa o descriere verbala… Pentru multi nu pare mare lucru, dar pentru mine, care ma rataceam in orice magazin mare, cu doua iesiri, e o evolutie, o adaptare minunata.

In fine, e clar ca am depasit perioada de aclimatizare. Am trecut la next step, deci. Nu mai suntem turistii de acum un an, cei care descopera, se plimba si se bucura. Am inceput sa ne ingrijoram ca traim doar din punguta cu cei 2 bani pe care i-am adus cu noi din Romania unde am vandut ce aveam si ca in punguta va ramane, in curand, doar 1 ban pentru ca noi doar luam si nu punem nimic inapoi. Valeu! Ce ne facem?! De angajat nu se pune problema inca pentru ca nu stim limba. Inca nu am gasit un business personal in care sa credem ca sa ne apucam de el. Deci? Eu, ca de obicei, m-am focusat pe a ma stresa si a ma panica, dar Laurentiu, managerul si intreprinzatorul familiei, dupa ce a citit, a analizat, s-a informat, a gasit o solutie de supravietuire pana cand ne va veni ideea de business potrivita. A luat banutii din punguta si a cumparat cu ei cateva apartamente ieftine pe care le-a reamenajat putin si le-a inchiriat. Trebuie precizat ca orasul in care traim este un oras neturistic, dar care are doua Universitati unde, in afara de studentii spanioli, vin si multi studenti Erasmus si doua spitale care aduc si cadre medicale sezoniere. Deci, cererea de chirie este mare, mai mare decat oferta, si 60% din oferta e vai de steaua ei… A calculat el ca “return of investment” este de numai 10 ani, ceea ce i se pare foarte ok, ideal chiar. Cum piata imobiliara creste incet dar constant in Spania este ca si cum tii banii in banca si iei o dobanda nesperata de vreo 8-10% din care, daca cumperi 4 apartamente, poti trai bine aici. De la 4 apartamente in sus incepi sa traiesti chiar foarte bine :))). Se pare ca a fost o idee buna. De ce?! Pentru ca deja cativa prieteni si din Romania, validand ideea, si-au investit banii economisiti in apartamente la noi in oras, pe aceeasi schema: decat sa ii tina in banca cu dobanda extrem de mica au investit in imobiliare in Spania cu o “dobanda” ireala. Pe scurt, momentan, suntem un fel de rentieri in Spania :))). Traim tot din punguta, dar fara sa umblam la ea, decat in cazuri exceptionale.

Integrarea noastra a presupus, deci, si rezolvarea problemelor care, cel putin pe mine, m-au stresat o vreme. O sursa de neliniste pentru mine a fost si asigurarea medicala si nu pentru ca as fi vreo clienta a cabinetelor medicale si mi-am iesit din mana neavand ce vizita, ci numai pentru ca sunt o “what if?”-uista de top. Nefiind niciunul angajat aici nu avem dreptul la servicii medicale in afara celor de urgenta. Solutia pe care am gasit-o a fost o asigurare medicala privata care aici este mult, mult mai accesibila si mai ofertanta decat la noi in patrie. Exista o retea foarte dezvoltata de spitale si clinici private unde te poti consulta si trata complet cu aceste asigurari. Un avantaj al sistemului privat este timpul redus de asteptare pentru o programare. Avem un amic aici care lucreaza si beneficiaza, astfel, de sistemul de sanatate public (care este exceptional; trebuie mentionat asta). Omul lucreaza undeva unde manevreaza obiecte foarte grele, astfel ca s-a pricopsit cu o hernie inghinala care il facea sa mearga ca un batran de 80 de ani, cu durerile aferente. S-a dus de urgenta la medic, a fost consultat si programat la operatie. Cand? La primul loc liber: peste 4 luni. Degeaba i-a explicat medicului ca abia mai rezista de durere pana a doua zi… A supravietuit cu antiinflamatoare si analgezice. 4 luni. Apoi a fost operat in cele mai desavarsite conditii. Desi avem asigurare de ceva vreme, nu am beneficiat inca de avantajele oferite, dar imi propun ca saptamana viitoare sa ii incerc. Ma duc sa imi fac o ecografie.

Nu am mai ajuns la plaja. Nu ne-am mai plimbat asa de des, nu am mai mers cu bicicletele decat ocazional. Nu am mai vizitat orase noi. Am inceput sa fim ocupati. Ne ducem la Scoala de Castellana (spaniola oficiala) de doua ori pe saptamana (sper ca la anul sa reusesc sa vorbesc fluent si fara greseli de gramatica). Ne ocupam timpul cu tot felul de task-uri “obligatorii”. Am inceput sa interactionam cu Administratia locala. Timpul a inceput sa curga mai repede, parca. Mi-e deja dor de vacanta de zi de cu zi pe care am trait-o anul trecut. Suntem ca randunelele care, in timpul in care aduna cele necesare pentru constructia cuibului zboara, se agita, vad si colinda locuri noi, pentru ca apoi, dupa ce “casuta” e gata, sa se cuibareasca confortabil iesind mai putin, mai rar… Muncim sa ne construim un liman, un loc familiar, ajungem sa il transformam in scop pentru a pierde, in final, bucuria descoperirii?! Schimbam treptat aventura pe comoditate, noul pe cunoscut, neprevazutul pe certitudine. Fiecare clipa si etapa au farmecul propriu care, insa, ajunge sa ne deranjeze dupa un timp si continuam, la nesfarsit, sa tanjim dupa ceea ce am avut “inainte”. Dam valente nobile si de dorit lucrurilor si trairilor pe care nu le mai avem pentru ca apoi, dupa ce cu multa munca le obtinem, le consideram desuete. Poate ca asa trebuie sa fie… Nu pot insa, in momente ca acesta, sa nu imi vina in minte cuvintele Eclesiastului.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s