Un alt “acasa”…

Copilaria si adolescenta mea au avut-o ca figura centrala pe bunica mea. Cea mai buna, calda, inteleapta, rabdatoare si credincioasa fiinta. Avea maini facute special pentru a mangaia, zambet pentru a linisti si un calm natural care invaluia totul in jurul ei…Adora florile si acestea, parca, infloreau mai minunat in preajma ei. Ea a reprezentat pentru mine materializalrea conceptului de “acasa”. Oriunde era ea puteam sa ma simt acasa. Chiar si dupa ce am crescut si am inceput sa construiesc “viata mea”, deseori, cand ma simteam trista sau nelinistita sau doar imi era dor de pace si de copilarie, ma duceam in vizita la ea si o rugam sa ma lase sa stau putin langa ea. Fara cuvinte – nu ma intreba niciodata nimic, ma lasa sa spun doar cat am nevoie, doar ce vreau – ma mangaia pe par, pe obraz si simteam ca totul va fi bine, ca orice se rezolva, ca greutatjile si neplacerile sunt doar mijloace prin care crestem si putem deveni mai buni… De cativa ani, ea a plecat, dar si acum cand mi-e greu o vizitez in casa pe care o are in sufletul meu si gasesc, langa ea, linistea si pacea …

Anul trecut prin iunie, la al doilea drum al nostru in Alicante facut cu scopul de a gasi casa in care sa locuim, ingrijorati de faptul ca nimic nu se lega, ca inchiriatul unui apartament se dovedea a fi mult mai complicat decat ne imaginaseram, Laurentiu imi spune ca a vazut pe harta ca mai este un oras la vreo 17km de Alicante si ca am putea sa incercam si acolo… “Ce?! Cum?! Pai nu am zis ca stam in Alicante?! Nu e scoala Andreei aici?! Nuuuu… Eu in Alicante vreau, asa am stabilit!” Desi Alicante era, totusi, un oras mai mare decat as fi vrut, eram credincioasa planului initial si nu-mi marturiseam nici mie asta. Scoala era in Alicante; trebuia, deci, sa locuim in Alicante. Ne cunosteam de prea multi ani ca Laurentiu sa se mai lase impresionat de fermitatea cu care spuneam eu “nu”… Asa ca, inainte cu o zi de intoarcerea in Romania, m-a trezit devreme si mi-a zis “Imbraca-te! Azi mergem in Elche”. Cand l-am vazut asa hotarat, cum tine el haturile in mana, ferm si fara emotie, cum poseda el situatia, in 10 minute eram la cafea, la terasa, cautand pe net agentii imobiliare in Elche. Am gasit chiar si un apartament care ne placea mult in poze. Asa ca…pe cai. Pe toti.

Pe drum mi-a explicat si ca distanta de la zona unde vroiam sa inchiriem apartament in Alicante pana la scoala copilului era egala cu cea din Elche. Degeaba! Eram supusa doar aparent. Hotarasem Alicante, ce sa cautam in Elche?! Eram semi-imbufnata, dar imi propusesem sa par flexibila si deschisa la nou, ceea ce nu-mi prea este caracteristic. Asa ca eram binevoitor-superioara. Pe scurt, acra nemanifest.

Am parcat in fata agentiei. Norocul nostru a fost ca una dintre agente vorbea engleza. I-am explicat cum cautam noi un apartament de inchiriat pe termen lung “exact pe asta din poza, stai ca l-am salvat pe telefon”, etc, etc… Nu era apartamentul de care se ocupa ea, dar merge colegul ei Jose cu noi zilele astea.. Stop! “Senorita, noi nu putem zilele astea; noi vrem ACUM. Suntem deplin pregatiti sa devenim chiriasi chiar azi”. Ea ii traduce lui Jose care isi da ochii peste cap, se freaca de 12 ori in spatele cheliei, tuseste, transpira si o intreaba, in spaniola, desigur, ca “ce-i atata graba?!”. Ii explicam – a suta oara – si ei cu copilul, scoala , bursa, etc… si ii marturisim ca “maine avem bilet de avion, asa ca zguduie-l pe Jose asta sa ne duca azi la apartament”. In fine, Jose da 3 telefoane (il suspectez ca la primul si-a incarcat cartela) si ne spune ca la ora 16 are cheile. Era cam ora 11… Neavand optiuni, am fost cu bucurie de acord instantaneu. O rugam pe agenta cunoscatoare de engleza sa nu ne testeze cu Jose nivelul de spaniola si sa vina si ea. E de acord. Schimbam numere de telefon si ne dam intalnire in Glorieta la ora 16. Plecam bucurosi. Fara sa intrebam ce e aia Glorieta, evident… Ne dam seama cand iesim, in fata agentiei. Nu ne intoarcem. Mimam detasarea cred…

Ma uit pe Google Map si aflu ca Glorieta se numeste piata centrala a orasului. Si nu pare departe de unde eram, asa ca mergem pe jos in speranta ca gasim niste terase unde sa stam pana la 16. Inaintam urmarind harta pe telefon. Era evident ca suntem straini care nu au mai fost pe acolo niciodata. S-au oprit vreo trei spanioli sa ne intrebe unde vrem sa ajungem si ne-au explicat mai multe lucruri. Pe care nu le-am inteles, evident, dar am zambit si zis de mai multe ori “gracias”, fiind printre cele cinci cuvinte pe care le stiam in spaniola… S-au oprit fara sa incercam noi sa ii intrebam ceva. Uau! Ce amabili! “Ia te uita, sunt chiar mai amabil decat in Alicante” mi-am zis. Nu cu voce tare ca sa nu tradez Alicantele.

Harta imi spune ca trebuie sa facem dreapta pe Avenida Juan Carles I. Caut pe net cum se zice “unde este Placa Glorieta” si, fara sa ma uit la indicatorul cu numele strazii, il opresc pe un trecator si bag un “donde esta Avenida Juan Carles?”… La fel ca si ceilalti spanioli care au vorbit cu noi, cel pe care l-am intrebat zambeste, imi spune ca sunt chiar pe strada pe care o caut si, fara ironie, cu amabilitate, imi arata spre confirmare placuta cu numele strazii care se afla la aproximativ un metru deasupra mea, pe cladire… Moama, pai cat misto am fi facut noi de unul care intreaba ceva atat de evident… In fine…simt ca devotamentul meu fata de Alicante incepe sa se subrezeasca. Oamenii sunt minunati…

Am ajuns in Glorieta. E plin de terase si restaurante. Ura! Ne asezam si privim. Privim in jur lumea, agitatia tihnita de oras provincial neturistic. Oamenii din jur, majoritatea localnici, isi traiesc viata obisnuit, intr-o zi de vara banala, fara sa stie ca alcatuiesc inaintea noastra un spectacol unic, extrem de important… Imi aduc aminte instantaneu de adolescenta, de calm, de “acasa”, de bunica mea… Tradarea explodeaza in inima mea, este totala: “iubitule, orice ar fi, eu aici vreau sa locuim…in orasul asta…simt ca aici e locul nostru”. Laurentiu nu e naucit; traieste cu mine de multi ani. M-a vazut si in alte situatii…:))) Insa, de data asta, amandoi simtim la fel. Aici e locul nostru. El ar vrea sa inteleaga de ce simte asa. Eu nu am nevoie; faptul ca simt este suficient. Energia locului asta imi hraneste sufletul.

A trecut mai mult de un an de cand locuim in Elche. Nu, nu am reusit sa inchiriem apartamentul de la Jose. Urma sa mai venim de doua ori pana sa se intample minunea si sa ne gasim locul nostru. Totusi, de atunci si pana in prezent, simt la fel fata de orasul asta, fata de oamenii care il locuiesc, desi acum sunt capabila sa enumar si lucruri negative. “Vibe”-ul pe care il simt emanat de locul acesta este cel pe care-l cautam, cel la care visam. Este ceva familiar.

Elche (Elx, in valenciana) este un oras care nu are nimic special in afara faptului ca a fost declarat “Patrimonio de la umanidad” pentru ca aici se afla cel mai mare crang de palmieri din Europa, adica in oras si in jurul lui cresc, majoritar, palmieri. Este un oras tihnit, burghez, cu oameni calmi si zambitori. Este un oras in care nu iti e frica sa mergi noaptea singur pe strada. Este orasul in care bunicutele, coafate si aranjate, se intalnesc dimineata la cafea la terasele din apropierea locurilor unde traiesc. Este orasul in care, si acum, merg pe strada si ma simt fericita, fara motiv. Este orasul care vibreaza cel mai bine cu cea care sunt eu acum.

La capatul blocului nostru, la coltul strazii, este un ficus. Mare. Are coroana tunsa in forma de cilindru. Cand l-am vazut prima oara mi-a amintit de bunica mea. M-am gandit ca i-ar fi placut foarte mult. S-ar fi mirat ca un ficus poate creste atat de mare… Si spaniola ii placea. Imi povestea ca, atunci cand era tanara, asculta la radio o emisiune care incerca sa isi invete ascultatorii cateva propozitii intr-o limba straina si ca, in timp ce calca, invata spaniola… :). Calmul si tihna orasului asta imi amintesc de ea, de copilarie, de fericire. Poate ca de aceea l-am ales. Fara sa imi dau seama. Poate ca nu e intamplator…

Ma simt in vizita la batranica mea. Deci, totul va fi bine…

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s